Ajutor
.png)
Janusz Korwin-Mikke este cunoscut de ani buni pentru declarațiile sale care se situează la granița dintre provocare și adevăr amar. Acest politician și publicist experimentat abordează cu plăcere subiecte sensibile – de la politica familială, la sistemul de pensii și economie – condimentându-și întotdeauna judecățile cu o doză generoasă de ironie. Într-un interviu recent, el nu a dezamăgit: și-a presărat discursul cu replici spirituale care i-au făcut pe unii să râdă până la lacrimi și pe alții să rămână uimiți. Cu toate acestea, sub fațada umoristică a cuvintelor sale se ascund teze pe care Korwin-Mikke le prezintă ca fiind logice și consecvente, deși nu toată lumea împărtășește modul său de gândire.
Când este întrebat despre motivele ratei scăzute a fertilității în Europa, Korwin-Mikke respinge explicațiile populare în stilul său caracteristic. El consideră că argumentul potrivit căruia tinerii de astăzi nu își permit să aibă copii este o absurditate totală. „Întotdeauna cei săraci au avut copii, nu cei bogați”, observă el cu sobrietate, amintind realitățile istorice. „A spune că oamenii nu își permit să aibă copii este o absurditate totală”, adaugă el cu convingere. Dacă nu problemele materiale îi împiedică pe polonezi și europeni să își mărească familiile, atunci ce anume îi împiedică? Korwin-Mikke indică două motive principale, ambele rezultând, în opinia sa, din interferența excesivă a statului. Studiile demografice contemporane indică o gamă mult mai largă de motive pentru scăderea fertilității – de la schimbări culturale și urbanizare până la amânarea deciziilor privind relațiile permanente. Cu toate acestea, Korwin-Mikke respinge în mod deliberat aceste explicații, considerându-le secundare față de rolul statului și interferența acestuia în viața de familie.
Primul vinovat este statul atotputernic care ia copiii de lângă familiile lor. Korwin ilustrează acest lucru cu un exemplu frapant: „Dacă îmi pedepsesc copilul, pot ajunge la închisoare – adică am încălcat proprietatea statului”, ironizează el, exagerând în mod deliberat situația. În trecut, când se producea o tragedie familială, simpatia era îndreptată către mamă și tată. Astăzi, susține politicianul, copilul este tratat ca proprietate a statului, pentru care statul îi consideră responsabili pe părinți. Funcționarii sunt cei care decid dacă un copil trebuie vaccinat, care ar trebui să fie programul său educațional și chiar cum poate un părinte să-l disciplineze. Ca urmare, potrivit lui Korwin-Mikke, rolul părintelui a fost redus la cel de îngrijitor al unui „copil al statului”. Este de remarcat faptul că Korwin-Mikke folosește aici o hiperbolă deliberată și o provocare retorică, mai degrabă decât o descriere literală a legii. Scopul său este de a intensifica dezbaterea și de a atrage atenția asupra ceea ce el consideră a fi un control excesiv al statului asupra creșterii copiilor.
Din această perspectivă, Korwin trage o concluzie șocantă: dacă urmașii nu mai aparțin cu adevărat părinților, efortul de a crește următoarea generație încetează să mai aibă sens. "Dacă copiii sunt copiii statului, de ce să dai naștere și să produci copii ai statului? Un sclav nu va face copii pentru stăpânul său ", aruncă el provocator. Această metaforă perversă a sclavului și stăpânului lovește în inima argumentului său. Cetățenii, ca și supușii statului, nu văd niciun motiv să "producă" copii atunci când fructele eforturilor lor vor fi oricum preluate de curtea stăpânului. Korwin-Mikke sugerează că oamenii simt în mod subconștient această dependență și reacționează cu rebeliune în cel mai simplu mod posibil, abținându-se de la a avea copii.
El vede un al doilea motiv pentru rata scăzută a fertilității în... sistemul de pensii. Potrivit lui Korwin-Mikke, introducerea pensiilor de stat a subminat motivația naturală de a întemeia familii numeroase. În trecut, copiii erau "investiția" pentru bătrânețe - ei erau cei care trebuiau să aibă grijă de părinții lor la sfârșitul vieții. Acum, când rolul de tutore a fost preluat de Biroul de asigurări sociale și de pensia de stat, logica multor oameni a devenit simplă: dacă statul mă va sprijini la bătrânețe, de ce am nevoie de copii? - aceasta este concluzia tacită pe care Korwin-Mikke pare să o atribuie societății moderne. Brutală? Poate, dar, în opinia sa, tocmai acest mecanism funcționează neobservat în fundal. Statul bunăstării descurajează în mod paradoxal descendenții, luându-le familiilor atât responsabilitatea, cât și beneficiul de a crește copii. În acest fel, concluzionează Korwin, sistemul extensiv de asistență socială se subminează singur, ducând la o criză demografică.
În mod semnificativ, criza demografică tot mai accentuată subminează din ce în ce mai mult stabilitatea sistemelor de pensii, ceea ce, în mod paradoxal, confirmă parțial diagnosticul lui Korwin-Mikke – prin asumarea responsabilității pentru bătrânețea cetățenilor săi, statul se privează de fundamentele pe care ar fi trebuit să se bazeze acest sistem.
Korwin-Mikke atacă subiectele economice cu aceeași ferocitate, în special atunci când simte falsitate sau ipocrizie în sistem. El califică fără menajamente inflația drept o taxă ascunsă și chiar o formă de jaf comisă asupra cetățenilor. El explică acest lucru în modul său figurat tipic: atunci când guvernul tipărește bani, crescând cantitatea în circulație, valoarea reală a economiilor noastre scade. "În loc de 100 de zloți, eu rămân cu 50 în buzunar, iar guvernul are ceilalți 50 ", calculează Korwin-Mikke, arătând cu un exemplu simplu cum scade puterea de cumpărare a banilor. Prin provocarea deliberată a inflației, statul ia jumătate din economiile cetățenilor - poate nu direct în seif, ci prin creșteri de prețuri care consumă din valoarea bancnotelor. Este greu de găsit o comparație mai tranșantă. În opinia lui Korwin, tipărirea de bani echivalează cu furtul, diferit de jaful obișnuit doar prin subtilitatea execuției.
Vorbind despre hoție, Korwin-Mikke merge un pas mai departe și pune o întrebare perversă: cine provoacă răul cel mai mic - falsificatorul de bani sau guvernul care conduce tipografiile de bancnote? Răspunsul său stârnește din nou un zâmbet, dar te și pune pe gânduri: "Este mai bine ca falsificatorul să adauge bani decât ca guvernul să o facă ", argumentează el cu o scânteie de ironie. De ce? Pentru că, potrivit lui Korwin, un falsificator privat, deși operează ilegal, are cel puțin nevoi umane și va cheltui noii bani în economia reală. "Un astfel de falsificator își va cumpăra cu el un scaun, o masă .... adică va da de lucru meșteșugarilor" - argumentează el cu perversitate. Banii vor merge la tâmplar sau la comerciant, circulând pe piață. "În timp ce dacă o face guvernul, acesta va cumpăra niște radare, bastoane pentru poliție..." - adaugă Korwin-Mikke, care nu ratează nicio ocazie de a-i înțepa pe cei aflați la putere. În comparația sa pitorească, falsificatorul apare aproape ca un binefăcător, iar statul ca unul care risipește resurse pentru birocrație și aparatul de opresiune. Desigur, Korwin-Mikke nu aprobă contrafacerea efectivă a bancnotelor - aceasta este o hiperbolă deliberată. Ceea ce vrea să spună este că statul nu economisește niciodată pe seama noastră la fel de eficient cum ar face-o piața (chiar și piața neagră). Mesajul său este clar: este mai bine să lăsăm banii în mâinile cetățenilor - altfel aceștia alimentează proliferarea "radarelor" și a altor cheltuieli dubioase ale autorităților.
Korwin-Mikke privește cu suspiciune și marile instituții financiare, considerând că acestea sunt capabile să exploateze lacunele sistemului în același mod ca și guvernele. El menționează, printre altele, acuzațiile aduse lui George Soros în anii 1990 pentru manipularea piețelor valutare. Deși Soros a susținut că astfel de operațiuni nu au generat profituri reale, Korwin-Mikke susține că practica pieței a demonstrat în repetate rânduri contrariul. El citează propriile experiențe din perioada comunistă, când tranzacționarea pe diferite burse de valori și exploatarea diferențelor de timp permiteau – cu contactele potrivite – generarea de profituri aproape sigure. Pentru Korwin, aceasta este dovada că „măsurile de protecție” teoretice ale pieței eșuează adesea în fața ingeniozității umane.
Ar fi greu de găsit un comentator al realității mai tulburător decât Janusz Korwin-Mikke. Declarațiile sale distrează și șochează, dar nu lasă niciodată ascultătorul indiferent. Sub frazele tăioase se ascunde o imagine coerentă a lumii: un scepticism profund față de omnipotența statului și convingerea că natura umană - fie ca părinte, fie ca finanțator - nu poate fi păcălită prin trucuri sistemice. Korwin expune paradoxurile cu umor: arată un tată ca un sclav privat de propriii copii sau juxtapune un falsificator de bancnote cu o bancă centrală. La început sună ca o glumă sau o provocare, dar la reflecție rămâne în minte ca o reflecție amară.
Se poate să nu fim de acord cu tezele lui Korwin-Mikke, se poate să le ridiculizăm sau să le condamnăm – dar este dificil să negăm inteligența și consecvența lui în a gândi împotriva curentului. Limbajul său ascuțit și ironic face ca chiar și cele mai dure critici la adresa sistemului să fie prezentate ca aforisme strălucite. Cu toate acestea, provocarea nu este sinonimă cu a avea dreptate. Korwin-Mikke se balansează în mod conștient la limita exagerării, tratând-o ca pe un instrument de testare intelectuală – cine se va opri la indignare și cine va încerca să urmărească logica din spatele comparației controversate.
Ca urmare, cuvintele controversate ale lui Korwin au căpătat o viață proprie, stârnind discuții care depășesc cu mult cercurile politice. Și probabil că asta își dorește: ca cineva să se oprească și să reflecteze în mijlocul avalanșei de declarații corecte din punct de vedere politic, chiar dacă este provocat de o remarcă despre „copiii statului” sau „falsificatori mai buni”. Korwin-Mikke râde de sistem – iar noi, fie că ne place sau nu, reflectăm împreună cu el.
.png)
