Lumea după Janusz Korwin-Mikke: copii ai statului, falsificatori și alte paradoxuri

De ani de zile, Janusz Korwin-Mikke este renumit pentru declarațiile sale care balansează între provocare și adevărul crud. Acest politician și editorialist experimentat are tendința de a aborda subiecte sensibile - de la politica familială la sistemul de pensii și la economie -, condimentându-și întotdeauna judecățile cu o doză mare de ironie. Într-un interviu recent, el nu a dezamăgit încă o dată: a presărat bon mots care îi fac pe unii să râdă, iar pe alții să rămână uimiți. Cu toate acestea, sub umor, se ascund puncte serioase și chiar brutal de logice.

Familie vs. stat: cine are copiii?

Când este întrebat despre motivele ratei scăzute a fertilității în Europa, Korwin-Mikke respinge explicațiile populare în stilul său tipic. El consideră că argumentul conform căruia tinerii din ziua de azi nu își permit să aibă copii este un nonsens total. "Întotdeauna cei săraci au avut copii, nu cei bogați " , remarcă el cu sobrietate, reamintind realitățile istorice. "A spune că oamenii nu-și permit să aibă copii este un nonsens total ", adaugă el cu convingere. Dacă nu problemele materiale îi împiedică pe polonezi și pe europeni să-și mărească numărul familiilor, atunci care sunt acestea? Korwin-Mikke indică două motive principale - ambele, în opinia sa, datorate intervenției excesive a statului.

Primul vinovat este îndepărtarea copiilor din familie de către statul atotputernic. Korwin ilustrează acest lucru cu un exemplu grăitor: "Dacă dau o palmă peste fundul unui copil, pot ajunge la închisoare - cu alte cuvinte, am încălcat fundul proprietății statului". - ironizează el, ascuțind în mod deliberat imaginea. Pe vremuri, când se întâmpla o tragedie în familie, compasiunea se îndrepta către mamă și tată. Astăzi, susține politicianul, copilul este tratat ca o proprietate a statului, pentru care statul îi trage la răspundere pe părinți. Oficialii sunt cei care decid dacă copilul trebuie vaccinat, care ar trebui să fie programul educațional al copilului și chiar cum îl poate disciplina părintele. Ca urmare, potrivit lui Korwin-Mikke, rolul părintelui a fost redus la cel de îngrijitor care păzește "copilul statului".

Din această perspectivă, Korwin trage o concluzie șocantă: dacă urmașii nu mai aparțin cu adevărat părinților, efortul de a crește următoarea generație încetează să mai aibă sens. "Dacă copiii sunt copiii statului, de ce să dai naștere și să produci copii ai statului? Un sclav nu va face copii pentru stăpânul său ", aruncă el provocator. Această metaforă perversă a sclavului și stăpânului lovește în inima argumentului său. Cetățenii, ca și supușii statului, nu văd niciun motiv să "producă" copii atunci când fructele eforturilor lor vor fi oricum preluate de curtea stăpânului. Korwin-Mikke sugerează că oamenii simt în mod subconștient această dependență și reacționează cu rebeliune în cel mai simplu mod posibil, abținându-se de la a avea copii.

El vede un al doilea motiv pentru rata scăzută a fertilității în... sistemul de pensii. Potrivit lui Korwin-Mikke, introducerea pensiilor de stat a subminat motivația naturală de a întemeia familii numeroase. În trecut, copiii erau "investiția" pentru bătrânețe - ei erau cei care trebuiau să aibă grijă de părinții lor la sfârșitul vieții. Acum, când rolul de tutore a fost preluat de Biroul de asigurări sociale și de pensia de stat, logica multor oameni a devenit simplă: dacă statul mă va sprijini la bătrânețe, de ce am nevoie de copii? - aceasta este concluzia tacită pe care Korwin-Mikke pare să o atribuie societății moderne. Brutală? Poate, dar, în opinia sa, tocmai acest mecanism funcționează neobservat în fundal. Statul bunăstării descurajează în mod paradoxal descendenții, luându-le familiilor atât responsabilitatea, cât și beneficiul de a crește copii. În acest fel, concluzionează Korwin, sistemul extensiv de asistență socială se subminează singur, ducând la o criză demografică.

Bani adevărați sau falși - cine fură aici?

Korwin-Mikke atacă subiectele economice cu aceeași ferocitate, în special atunci când simte falsitate sau ipocrizie în sistem. El califică fără menajamente inflația drept o taxă ascunsă și chiar o formă de jaf comisă asupra cetățenilor. El explică acest lucru în modul său figurat tipic: atunci când guvernul tipărește bani, crescând cantitatea în circulație, valoarea reală a economiilor noastre scade. "În loc de 100 de zloți, eu rămân cu 50 în buzunar, iar guvernul are ceilalți 50 ", calculează Korwin-Mikke, arătând cu un exemplu simplu cum scade puterea de cumpărare a banilor. Prin provocarea deliberată a inflației, statul ia jumătate din economiile cetățenilor - poate nu direct în seif, ci prin creșteri de prețuri care consumă din valoarea bancnotelor. Este greu de găsit o comparație mai tranșantă. În opinia lui Korwin, tipărirea de bani echivalează cu furtul, diferit de jaful obișnuit doar prin subtilitatea execuției.

Vorbind despre hoție, Korwin-Mikke merge un pas mai departe și pune o întrebare perversă: cine provoacă răul cel mai mic - falsificatorul de bani sau guvernul care conduce tipografiile de bancnote? Răspunsul său stârnește din nou un zâmbet, dar te și pune pe gânduri: "Este mai bine ca falsificatorul să adauge bani decât ca guvernul să o facă ", argumentează el cu o scânteie de ironie. De ce? Pentru că, potrivit lui Korwin, un falsificator privat, deși operează ilegal, are cel puțin nevoi umane și va cheltui noii bani în economia reală. "Un astfel de falsificator își va cumpăra cu el un scaun, o masă .... adică va da de lucru meșteșugarilor" - argumentează el cu perversitate. Banii vor merge la tâmplar sau la comerciant, circulând pe piață. "În timp ce dacă o face guvernul, acesta va cumpăra niște radare, bastoane pentru poliție..." - adaugă Korwin-Mikke, care nu ratează nicio ocazie de a-i înțepa pe cei aflați la putere. În comparația sa pitorească, falsificatorul apare aproape ca un binefăcător, iar statul ca unul care risipește resurse pentru birocrație și aparatul de opresiune. Desigur, Korwin-Mikke nu aprobă contrafacerea efectivă a bancnotelor - aceasta este o hiperbolă deliberată. Ceea ce vrea să spună este că statul nu economisește niciodată pe seama noastră la fel de eficient cum ar face-o piața (chiar și piața neagră). Mesajul său este clar: este mai bine să lăsăm banii în mâinile cetățenilor - altfel aceștia alimentează proliferarea "radarelor" și a altor cheltuieli dubioase ale autorităților.

Korwin-Mikke este, de asemenea, precaut față de marii actori financiari care, la fel ca guvernele, pot manipula sistemul după propriile dictaturi. El reamintește istoria acuzațiilor împotriva lui George Soros, care a fost acuzat de manipularea deliberată a monedelor asiatice în anii 1990. Soros s-a apărat la vremea respectivă, susținând că este imposibil să se facă bani dintr-o astfel de operațiune (deoarece profitul obținut din creșterea cursului de schimb este egal cu costurile suportate pentru creșterea acestuia). Cu toate acestea, Korwin nu face decât să scuture din cap. În opinia sa, practica demonstrează contrariul - întotdeauna va exista o lacună pe care un investitor inteligent o va exploata. "Bursele de valori au ore de deschidere diferite ... un finanțist iscusit este capabil să facă bani din asta ", remarcă el și citează propriile amintiri din perioada comunistă, când, în calitate de tânăr economist, a văzut pe viu cum jocurile de noroc cinice pe diferite piețe pot aduce profituri uriașe. El descrie modul în care datoria poloneză a fost cumpărată în secret de companii fantomă la Bursa de Valori din Viena - a fost nevoie doar de un apel telefonic chiar înainte de închiderea tranzacțiilor și de împrumutarea a milioane de dolari timp de câteva ore pentru a obține un profit sigur cu ajutorul trucului contabil potrivit. Acesta este genul de poveste pe care Korwin o învârte cu o sclipire în ochi, dovedind că nimic nu este imposibil pentru rechinii financiari și că teoriile economice despre "plasele de siguranță" ale sistemului pot fi puse în domeniul basmelor. Dacă Soros spune că ceva nu se poate face, Korwin-Mikke replică: înseamnă doar că cineva mai deștept sau mai bine informat o va face.

Ironia care te face să te gândești

Ar fi greu de găsit un comentator al realității mai tulburător decât Janusz Korwin-Mikke. Declarațiile sale distrează și șochează, dar nu lasă niciodată ascultătorul indiferent. Sub frazele tăioase se ascunde o imagine coerentă a lumii: un scepticism profund față de omnipotența statului și convingerea că natura umană - fie ca părinte, fie ca finanțator - nu poate fi păcălită prin trucuri sistemice. Korwin expune paradoxurile cu umor: arată un tată ca un sclav privat de propriii copii sau juxtapune un falsificator de bancnote cu o bancă centrală. La început sună ca o glumă sau o provocare, dar la reflecție rămâne în minte ca o reflecție amară.

Cineva poate să nu fie de acord cu tezele lui Korwin-Mikke, poate să le ridiculizeze sau să le condamne - dar este greu de negat inteligența și consecvența sa în a gândi împotriva curentului. Cu limbajul său tăios și ironic, chiar și cea mai dură critică a sistemului este prezentată ca un aforism genial. În consecință, cuvintele controversate ale lui Korwin trăiesc o viață proprie, stârnind discuții mult dincolo de sălile politice. Și acesta pare să fie tocmai punctul său de vedere: că, în avalanșa de afirmații corecte, cineva ar trebui să se oprească și să se gândească, fie și numai provocat de o frază despre "copiii statului" sau "un falsificator mai bun". Korwin-Mikke râde de sistem - și fie că ne place sau nu, ne mirăm împreună cu el.

‍